Quo vadis ?

Suntem o ţară de oameni deştepţi, sau cel puţin aşa ar trebui să fie pentru că în România secolului 21 oricine are studii superioare. Orice absolvent de liceu, indiferent de gradul de inteligenţă, poate să ajungă la facultate. Singura cerinţă e să ai bani şi răbdare. Bani – pentru a achita contractul şi restanţele, şi răbdare ca să nu te plictiseşti în tot acest timp. Metoda 5-lui de trecere ne omoară. Singurul obstacol în calea „loazele educaţionale” (citez pe unul din foştii mei profesori de istoria artei) era proba scrisă al examenului final. Singura care reflecta într-o oarecare măsură gradul real de pregătire a viitorului absolvent. Acest examen era singurul moment în care se mai tria grâul de neghină. Bănuiesc că nu mai are rost să vă spun că proba scrisă a fost eliminată acum doi ani prin decizia ministerului învăţământului. Licenţa nu mai prezintă demult o problemă, pentru că dacă nu o poţi concepe tu, găseşti oricând pe cineva să ţi-o facă pentru 100-200€ sau şi mai rău, ţi-o vinde profesorul îndrumător.

Universităţile produc incompetenţi pe bandă rulantă. Europenii şi americanii fac ochii mari când aud că fiecare al doilea sau al treilea absolvent de universitate urmează şi studii de masterat sau chiar si doctorat. „Păi dacă Mărioara o terminat masteru’, eu de ce să nu fac?” zice Ion între o porţie de sarmale trimise de mama şi o sesiune de Counter Strike. Şi uite aşa ajungem să avem prim-miniştri restanţieri de facultate. Efectul se vede imediat în domeniul medical. Studenţii de ieri sunt măcelarii de mâine. Nu mai constituie o noutate cazurile în care pacienţii mor cu zile pe paturile de spital. Mi-e groază să mai merg la medic. În primul rând pentru că mi-am pierdut orice încredere în sistemul medical din România şi în al doilea rând pentru că nu mi se pare normal să plătesc de două-trei ori pentru acelaşi serviciu: odată prin taxele pentru sănătate impuse de stat, şi a doua oară prin spaga pe care trebuie să o dau pentru un pat mai curat sau pentru puţină atenţie din partea medicului.

Mama proştilor e totdeauna gravidă iar sistemul nostru încurajează incompetenţa, prostia şi tupeul jegos. Restanţierul de ieri care nu poate lua cinci-ul de trecere ajunge mâine să predea. Ne confruntăm cu o criză de personal didactic, de aceea este acceptat aproape oricine în învăţământ. Astfel ajung absolvenţi de matematică să predea limba română, iar cei care termină ingineria – limbi moderne. Avem tineri pedagogi care nu au habar pe ce lume trăiesc, ca sunt în stare să scrie titlul poeziei lui M. Eminescu „Odă în metru antic” prin cratimă, adică „O-dă”. Gândiţi-vă la generaţia care ne va urma educată fiind de astfel de imbecili. Or dacă învăţământul şi sistemul medical - cei doi piloni ai unui stat au ajuns în asemenea stare, la ce viitor mai putem spera? Singura expresie potrivită care îmi vine în minte acum e o reformulare a versetul din Biblie „Quo Vadis, Domine?”, în cazul nostru „Unde mergem, Doamne ?!”

Citeste tot articolul...

Dacă aş fi pentru o zi preşedinte ...

Ascultam zilele astea nişte piese de la Paraziţii şi brusc m-a lovit o altă idee, pe care am hotărât s-o încadrez negreşit la rubrica Idei Geniale.

Ideea în sine e destul de simplă şi porneşte de la premisa că fiecare român are dreptul la o bucăţică din ţara asta. Dacă România ar fi o companie gigant, atunci fiecare din noi ar avea undeva nişte acţiuni care îi conferă nişte drepturi şi obligaţii. Obligaţiile noastre ar fi să muncim cinstit, să ne vedem de viaţa noastră şi să nu încercăm să înşelăm statul, care la rândul său are obligaţia de a asigura un sistem corect democrat şi performant astfel încât cetăţenii săi să aibă un trai cât mai liniştit. Totul bine şi frumos în teorie, practica însă ne omoară. Spuneam în articolul precedent că m-am săturat să văd de 18 ani aceleaşi feţe în politica românească, această clasă socială minoritară care s-a înfipt cu ghearele în conducere şi nu vrea să plece în ruptul capului. Fără supărare, dar nu mi se pare corect să se îmbogăţească din ce în ce mai mult unii şi aceiaşi oameni. Şi aici intervine ideea mea care spune că fiecăruia din noi ar trebui să i se dea şansa să fie la conducere măcar … o săptămână.

Să presupunem că la ora actuală din cele aproximativ 20 de milioane de oameni din ţara noastră, cam 8 milioane ar fi apţi de vot, prin urmare apţi de a avea un post de conducere. Sistemul legislativ din România e reprezentat de Parlament, compus din două camere: Senatul cu 140 de membri şi Camera Deputaţilor cu 346 de membri. Asta ne dă un total de 486 de locuri (cer iertare anticipat pentru eventualele erori de calcul, nu am fost niciodată foarte bun la matematică). Astfel dacă împărţim cele 8 milioane de români în tranşe a câte 486 de parlamentari care stau la conducere câte o săptămână, obţinem calculele de mai jos:

Proiect de îmbogăţire a tuturor cetăţenilor României

8 milioane de oameni ÷ 486 de locuri ≈ 16460 de „tranşe”

16460 x 7 zile de conducere = 115220 de zile de conducere

115220 ÷ 365 de zile într-un an ≈ 315 ani

Asta înseamnă că în aproximativ 315 ani fiecare român apt va fi stat la conducere câte o săptămână, timp în care a putut să acumuleze destul pentru a-şi întreţine familia. Desigur că acest proiect comportă o serie de dificultăţi: pe ce criterii se vor întocmi listele şi cine va avea prioritate, s-ar putea ca unii să nu mai apuce să conducă din cauza bătrâneţii etc. Totuşi acestea sunt nişte detalii minore care pot fi puse la punct odată ce proiectul de îmbogăţire va fi pus în practică. Pe de altă parte, avantajele ari fi foarte mari. Ce ţară a mai avut curajul să pună în aplicare un proiect de asemenea anvergură? Eu fiind iniţiatorul acestui proiect, m-aş mulţumi cu un post mai modest de preşedinte, să zicem, care mi-ar permite să supraveghez buna funcţionare a sistemului. De altfel sunt deschis pentru orice sugestii sau propuneri constructive, pentru că viitorul sună bine…

Citeste tot articolul...