Comprese pentru conştiinţă

În ultimul timp tare s-au mai înmulţit cerşetorii. Sau poate că îmi pare mie doar. Eram intr-un bar sâmbăta trecută, mă uitam şi eu ca tot omul la meciul României. În cele două-trei ore s-au perindat pe acolo cel puţin 4-5 cerşetori. Mulţi dintre ei copii, majoritatea ţigani. „Îmi dai şi mie, nenea?” zice un băieţel tuciuriu în grabă, că de, mai are şi alte mese de „servit”, nu are timp să stea la taclale. Time is money! Mă uit la el şi observ că e destul de bine îmbrăcat, grăsuţ chiar, nu foarte murdar. Mă măsoară din privire şi îşi dă seama că nu prea este potenţial la masa mea. La masa vecină un umflat cu o prietenă îmbrăcată sumar, el scoate portmoneul şi îi dă 5 lei probabil încercând să-şi impresioneze prietena sau fericit ca echipa naţională a înscris. I-au mai dat şi alţii până să fie dat afară. Un profit curat neimpozabil de 7-8 lei în 10 minute fără nici un efort. Şi câte localuri de genul acesta sunt în oraş ?

Copilul acesta va deveni un adult care apelează la muncă doar ca la o ultimă soluţie şi probabil că nu se va obişnui niciodată cu banii obţinuţi cinstit. Va trăi cât de mult posibil din ceea ce cerşeşte, apoi va merge în străinătate plângându-se că este discriminat în ţara lui. Adică nu i se dă casă, masă şi salariu lunar fără să ridice un deget. Asta da discriminare! Când nu i se va da, va încerca să ia cu forţa. Poate că va fi prins, poate că nu. În cele din urmă va avea o revelaţie şi se va pune pe turnat copii. Cu câţi mai mulţi, cu atât mai bine, mai ales că statul dă bani. Copii vor fi trimişi evident la cerşit şi aşa din generaţie în generaţie.

Cerşetoria e în România o întreagă industrie şi încă una profitabilă (vezi Filantropica). Şi acest lucru va continua atâta timp cât oamenii vor da bani cerşetorilor. Românul se plânge că nu are bani, dar dă bani la cerşetori, cheltuieşte mai mult decât îşi permite pe maşini şi haine scumpe şi e un împătimit al articolelor de lux. Cum se explică acest lucru ? Printr-un singur cuvânt – mentalitate. Cele mai profitabile locuri pentru cerşit sunt bisericile sau lăcaşele de cult. Lumea merge la biserică de cele mai mult ori atunci când are nevoie de ajutor sau când simte că a greşit. În faţa bisericii se înghesuie cerşetorii: un ciung, un surdo-mut, o pirandă cu 3-4 plozi etc. Gravitatea păcatului comis măsoară de obicei suma oferită cerşetorilor ca nişte comprese pentru conştiinţă care au menirea să ne facă să ne simţim mai bine. Ca a doua zi să vezi ciungul mergând absolut normal (ca e în afara serviciului), surdo-mutul cerând un pachet de Malboro Lights sau piranda cu sticla de votcă. Toate acestea se întâmplă zi de zi în România, şi se vor întâmpla atâta timp cât noi o vom permite. Cred în continuare şi nimeni nu mă va putea convinge de contrariul, schimbarea stă în noi!

Citeste tot articolul...

Is there anybody out there ?

Fotografia de mai sus are o semnificaţie aparte pentru mine. E specială în primul rând pentru că îmi aminteşte de o perioadă deosebită din viaţa mea, reprezintă practic cei 4 ani de studenţie petrecuţi în cămin. În al doilea rând e deosebită pentru că are o istorie aparte, a ei.

Întotdeauna am crezut că lucrurile, la fel ca şi oamenii au o viaţă a lor, că urmează la fel ca şi noi fatalul ciclu naştere - viaţă şi în ce le din urmă - moarte. Această fotografie a fost un copil neaşteptat, dacă pot spune aşa. Îmi amintesc exact momentul când a fost făcută. Eram în anul doi de facultate şi tocmai primisem cadou un aparat foto Kodak. Îmi luasem câteva filme şi fotografiam cam tot ce apucam. Seara eram cu prietenii pe holul căminului, la un moment dat l-am observat pe colegul meu de cameră Jean privindu-mă cu ochii mijiţi. Jean era student la pictură şi avea acea privire ori de câte ori se apuca de pictat. L-am văzut încadrându-mă între cele două degete mare şi arătător ale mâinilor sale, ca într-o ramă, după care a zbughit-o în cameră. S-a întors cu aparatul meu de fotografiat şi click , întreg holul căminului a fost luminat de un blitz puternic. În tot acest timp chitara mea continuă să plângă cântecul celor de la Pink Floyd. Is there anybody out there? întreba ea plină de jale. Piesa mi-a ieşit destul de bine şi întreg momentul a fost plin de încărcătură. „Păcat că am consumat toate cadrele din acest film” mi-a răsunat în minte, „ar fi putut ieşi o poză bună”.

O săptămână mai târziu am dus fotografiile la developat. Eram nerăbdător să văd cum mi-au ieşit, aşa că am început să le „răsfoiesc” din mers. La un moment dat m-am oprit în mijlocul intersecţiei surprins de o apariţie. Această poză era a 25-a dintr-un film cu 24 de cadre. Era acolo contrazicând cam tot ce ştiam eu în acel moment despre viaţă. Au urmat câţiva ani în care a trăit între paginile jurnalului meu, ca mai apoi să fie să fie scanată şi introdusă într-o lume complet nouă, cea a informaţiei virtuale. Modificată „barbar” într-un program ciudat şi postată fără milă într-un spaţiu dominat de zerouri şi unităţi. Astfel viaţa ei a cunoscut o nouă dimensiune în care nu există timp şi spaţiu, viaţă sau moarte. Probabil că din prisma ei, putem spune ca această fotografie a ajuns … în rai.

Citeste tot articolul...

Vin sarbatorile ...

Ura !!! Vin alegerile – sărbătoarea mea preferată. În condiţiile în care unii preferă Crăciunul, Revelionul sau Paştele, eu pot să spun deschis că sărbătoarea mea preferată sunt … alegerile. Nu sunt o persoană pretenţioasă, aşa că apreciez orice fel de alegeri, fie ele locale, parlamentare sau prezidenţiale. Vă întrebaţi probabil de ce, aşa că sunt gata să explic.

În primul rând pentru că durează mai mult. Deşi se repetă doar o dată la câţiva ani, dacă ar fi să cumulăm perioada de campanie electorală cu intervalul de timp pre şi post scrutin, ne dăm seama că aceasta devansează uşor orice altă sărbătoare religioasă sau naţională.

În al doilea rând iubesc alegerile pentru că această perioadă conţine o părticică din fiecare sărbătoare tradiţională de-a noastră. În timpul campaniilor electorale ni se promite marea şi sarea aşa că cei mai mulţi ajung din nou să creadă în Moş Crăciun. Candidaţii se transformă elegant în nişte moşi darnici care împart cu mărinimie cadouri. Tot atunci avem impresia că ţara va reînvia negreşit sub următoarea conducere, la fel ca Mesia în ziua Paşte. Lumea întreagă se umple de lumină şi bunătate la fel ca în ziua de Crăciun. Demnitarii noştri uită pentru un timp de ocupaţia lor preferată – aceea de a-şi vota măriri de salariu şi imunităţi peste imunităţi. Ei se întrec în proiecte care mai de care ce urmează a fi terminate doar dacă vor fi aleşi, proiecte ce nu le-au „scăpat atenţiei” în cei patru ani de huzureală, pardon, muncă asiduă. Devin brusc mai atenţi şi îşi apleacă urechea la nevoile norodului. Iar cea mai uşoară cale de a mulţumi norodu’ e să-i înmoi vigilenţa cu … distracţie. Astfel se organizează concerte şi se aduc cele mai bune trupe din ţară. Cornul şi laptele devine brusc – berea, cârnaţul şi micul, imnul partidului e înlocuit cu maneaua, bunul simţ (şi aşa pe cale de dispariţie) devine ţigănie curată (mâncaţi-aş!).

Chiar ieri am asistat fără să vreau la o dispută între doi prieteni de-ai mei care se certau privind care partid face cele „mai tari chefuri”. Primul din ei susţinea sus şi tare că beţiile, pardon, întâlnirile organizate de partidele de stânga sunt fără doar şi poate cele mai faine. Aducea drept argumente egalitatea dintre participanţi fără deosebire de origine sau stare socială, băutură şi mâncare pentru toţi după necesităţi, şi nu după munca prestată. Celălalt îl contrazicea vehement aducând argumentul suprem că partidele democrate aduc cele mai „bune” tipe din oraş care împart cu mărinimie din „darurile” cu care le-a înzestrat natura. Am intervenit şi eu, doar de dragul discuţiei ca să-i întărât şi mai tare, făcând lobby pentru petrecerile făcute de partidele de dreapta. După îndelungi parlamentări şi discuţii, am hotărât să mergem la faţa locului, cu fişe de punctaj ca mai apoi să hotărâm şi noi odată şi pentru totdeauna… noi pentru cine votăm?

Citeste tot articolul...